20131227_201917

Revolutia mea

20131227_201917Meritul de a locui in casa din fotografie timp de un an si jumatate, din iulie 1988 pana in decembrie 1989, i se datoreaza bunicii, o afacerista innascuta, care avea un plamares demn de invidiat de orice agent imobiliar, reusind sa se mute de la etajul opt dintr-un bloc din zona Obor intr-o vila pe strada Roma si apoi in cartierul Floreasca. Inainte de revolutie, nu intotdeauna criteriul functiei politice era decisiv pentru a se aproba permisul de sedere in cartierele selecte, ci relatiile. Bunica mea prin natura meseriei de fosta asistenta medicala la Spitalul Militar, avea foarte multe relatii. Ea facea injectii la tot cartierul, intrand in contact cu multi oameni si imprietenindu-se cu ei, la un moment dat ajungea sa stie tot ceea ce i se destainuia.

Asa se face ca intr-o zi o „pacienta” i-a povestit despre o prietena de-a sa ce era casatorita cu un colonel, dar care o parasise pentru o alta femeie si care refuza sa ii mai sustina cheltuielile de intretinere si chirie. Bunica, stiindu-ne cautarile disperate de a convinge pe cineva sa se mute in apartamentul nostru din Berceni plin de igrasie sau cu miros de ghena vara, a contactat-o imediat pe prietena pacientei si a asigurat-o ca noi o sa ii achitam femeii datoriile la zi si ca o va ajuta sa se mute in conditii potrivite ei intr-o locuinta mai mica. Lucrurile s-au aranjat in asa fel incat din cer a aparut o familie foarte saraca cu o femeie gravida si un copil mic, incantati de apartamentul nostru bercenar. Totodata mai rasarise o alta familie ce locuia intr-un apartament superb dintr-un bloc de patru etaje tot din Berceni si a caror fiica fusese violata si care, din disperare doreau un schimb de locuinta tot cu noi. Timp de zece ani nu reusiseram sa convingem nici o familie sa accepte un schimb de locuinta, iar acum, dintr-o data eram asaltati! Daca puteam decide doar eu, mie imi placea apartamentul celor din Berceni, dar mama si tata erau deja surescitati de ideea mutarii intr-un cartier de vile. Dupa demersuri de luni de zile, am reusit sa ne mutam in casa din poza.

Odata cu mutarea a inceput calvarul. Nici prin ruptul capului nu imi puteam imagina rautatea, aroganta si gaunosenia unor parveniti ce aveau sa imi devina vecini. Traiam pe strada cu actorul Mihai Fotino si cu scriitorul Eugen Jebeleanu. Acestia erau emblemele strazii. Existau si familii discrete, de bun simt, cu unele personalitati inca de actualitate, din respect pentru ei nu are sens sa ma folosesc de numele lor. Dar erau si multi needucati, infumurati, si agresivi verbal. Criteriile dupa care se creau prieteniile intre copii erau: cine sunt parintii, la ce etaj locuiesti, ce masina ai si cu ce te imbraci. Dupa ce spuneai numele, erai intrebat imediat cu ce se ocupa parintii tai. Apoi, daca locuiai la subsol sau la mansarda erai catalogat „sarac”. „Norocul” meu era ca locuiam la etaj. Adica eram cotata…”bine”! Masina nu aveam, deci aici stateam naspa, iar de imbracat am fost dintotdeauna o eleganta si iarasi puteam fi evaluata corespunzator. Minusul meu statea in incaltaminte. „Evaluarea” vecinilor mei incepea de la cap, unde stateam magnific, apoi continua cu hainele, unde stateam relativ bine si nu mai ajungeau pana la picioare, unde era o problema. Aveam incaltarile pe care le aveau fetele din tot Bucurestiul. Atat. Nimic de la shop sau din strainatate!

Veneam dintr-un bloc cu zece scari, unde toate fetele din vreo trei erau prietenele mele. In noul habitat, neavand multi copii pe strada, nu ne permiteam sa ne grupam pe varste, dar prieteniile se legau dupa „categorii sociale”. In comunism existau asa-zisele clase sociale de muncitori, intelectuali, eventual casnice, dar la mine pe strada se vorbea de „bogati” si „saraci”. Cand parintii unor copii se certau intre ei, amenintarile erau de genul:” Mai pupi tu strainatate cand ti-oi vedea ceafa! Lasa ca te aranjez eu!” .

„Prietenii” mei cu varste intre 4- 20 ani (eu avand 16 ani) au fost in jurul meu pana intr-o zi cand s-a facut un top al „frumoaselor” strazii. La 16 ani eram pur si simplu superba, dar din pacate nu o pot dovedi! Convinsa ca voi fi in top, am trait o mare dezamagire sa constat ca nici nu figuram pe lista, in top se aflau araboaicele de la noi de pe strada, bietele de ele, fiind fete foarte de treaba, se putea spune despre ele orice, dar in nici un caz ca sunt frumoase! De fapt asistam la un top al „bogataselor” si nu al frumoaselor, dar pentru cei de acolo era totuna. Obsesia copiilor pentru bani, avere, functie era proiectia a ceea ce se discuta frecvent in familiile lor. Parintii, de multe ori cu functii de nivel mediu in Partidul Comunist, aveau o dorinta acerba de a se inconjura doar de oameni de rangul lor si ii dispretuiau pe ceilalti, care pareau oameni de treaba si umili.

Dupa „topul frumoaselor” eu m-am retras, am preferat sa nu mai am prieteni, sa plang dupa saracii mei, dar de treaba din Berceni, sa imi fie asa de dor de ei, incat sa intru intr-o depresie ce s-a reflectat inclusiv in rezultatele mele dezastruoase de la liceu. Dintr-un om care intrasem prima la treapta a doua, ajunsesem in pragul corigentei la fizica si nu numai! Practic nu mai aveam chef de nimic, eram mereu trista si singura pana cand Dumnezeu m-a facut sa o descopar pe Kati Lal, cea care avea sa imi fie prietena pe viata, locuind foarte aproape de mine, mai exact la Statuia Aviatorilor, fiica de scriitor si istoric cunoscut, care traia ca o nobila, era tratata de parinti ca o printesa, dar avea un suflet mare si cand era cu mine isi uita ifosele acasa!

Timpul a trecut, m-am obisnuit sa traiesc in noua casa, prietenii mei de pe strada imi devenisera buni vecini si atat, iar Kati imi umplea singuratatea. Tin minte si acum ca ninsese pe un 17 octombrie 1988 sau 1989 (aici amintirea paleste) si intr-o seara cand ma intorceam de la meditatii m-am oprit pe o banca unde traiam doar eu cu mine o liniste perfecta. Nimic din linistea de atunci nu prevestea ceea ce avea sa se intample.

Pe 21 decembrie 1989 a inceput Revolutia in Bucuresti. Pe 22 decembrie a luat amploare si in drumul lor spre televiziune, unii revolutionari au trecut prin fata casei in care locuiam. Eram in clasa a XII a, aveam 17 ani si ma pregateam de admitere pentru ASE, invatand cu mare chin Hotararile Celui de-al XIV lea Congres al PCR. Tatal meu privea de pe balcon vesel si zicea:” Scapam de el! Pana aici i-a fost!” In acel moment ma interesa foarte tare ca tata sa ma lamureasca daca scap de hotararile congresului si nu mai trebuie sa le invat ca papagalul asa ca am intrebat: „Adica nu mai trebuie sa invat tampenia aia de congres? Asta vrei sa spui? Scap de el?” Tata a spus „Lasa deocamdata congresul! Vedem ce-o mai fi! Poate ai norocul sa nu iti mai trebuiasca!”

In noaptea de 22 spre 23 s-a tras toata noaptea in zidurile cladirilor, nu in interiorul lor . Stateam pe jos cu televizorul dat pe negru, doar ca sa auzim ce se transmite, nu sa si vedem, pentru a asigura intunericul in casa. Ne obisnuiseram cu sunetul gloantelor din pereti si nu ne mai era teama. Marturisesc sincer ca parca eram protejati. Nu se auzea nici un glont ratat, vreun zgomot de geam spart sau vreun tipat de om. In schimb dimineata prin jurul orei 10 a fost „o lupta” intensa si s-a tras in casa la greu. Eu, mama si fratele ne-am ascuns in baie unde toti peretii erau din zid. Tata vorbea in sufragerie cu sora lui de la tara, aceasta fiind foarte ingrijorata vazand la televizor nenorocirea de la televiziune. Am tipat la tata, dar tata nu a raspuns. Eram disperati ca a murit. Auzind tipetele noastre, „revolutionarii” de la garzile patriotice aflati in holul vilei bateau cu patul pustii in usa apartamentului unde locuiam somandu-ne sa le deschidem.

Nu stiu exact cum s-a intamplat, ne-am trezit cu garzile in casa si ne-au cerut sa evacuam casa. Dintr-o data, afara, secventa de revolutie s-a linistit si mi-a permis o ultima vizita a casei. Pe de o parte aveam sa constat cum se transformase o casa luxoasa intr-un maldar de cioburi, praf, moloz si tapet ars de trasoare, pe de alta eram atat de convinsa ca nu va mai fi nevoie sa curat vreodata acolo. In timp ce ma plimbam prin casa, initial m-am gandit sa imi iau cu mine ceva la care tineam mult. Apoi mi-am amintit cuvintele pe care mi le tot repeta de nenumarate ori bunica mea cand imi povestea despre capitolul din biblie in care Lot a trebuit sa paraseasca cetatea si i s-a spus sa nu intoarca sub nici o forma capul, sa nu se uite inapoi, asa cum s-a uitat sotia sa si s-a transformat intr-un stalp de sare.

Casa din Grigore Mora era cetatea mea. Am parasit-o neluand cu mine decat buletinul de identitate si pisica de care a avut grija fratele meu. In rest, toate amintirile mele, colectia mea de papusi, pozele, sintezele mele pentru admitere, munca parintilor mei, totul s-a transformat in cenusa. Cand se credea ca Revolutia s-a terminat, Ceausescu era deja mort, pe 27 decembrie s-a tras încontinuu la televiziune de la 4 la 7 dimineata, trasoarele mi-au ars casa, nascand un foc imens de care pompierii nu s-au putut apropia in ultima batalie a revolutiei.

Ma gandesc ca nu or fi fost suficienti eroi sau probabil nu erau pagube suficient de convingatoare pentru un bilant al revolutiei. O parte din vecinii mei, fostii nomenclaturisti de mana a doua au ajuns dupa revolutie membrii ai PNT. Am urat acest partid nu pentru ideologia sa, ci pentru calitatea unor oameni pe care ii cunosteam. Nu m-a interesat sa descopar cum a evoluat fiecare. Stiu doar ca penntru mine a fost prima lectie de viata, pe care am invatat-o.

Nu conteaza ce ai. Azi poti avea totul, maine poti avea nimic. Important e sa fii sanatos si sa ramai om. Familia mea a fost apreciata si iubita si fara casa luxoasa de la televiziune, care oricum nu era a lor. Casa a fost refacuta respectandu-se arhitectura initiala, in stil Tudor. Acum se pare ca e de inchiriat sau de vanzare. Era nationalizata, dar in prezent are proprietar. Sper ca proprietarii, actuali sau viitori, sa savureze cu adevarat gustul libertatii. Pentru asta „ne-am sacrificat, noi, cei prezenti la Revolutie!”

Abonează-te la noutăți prin e-mail

Categories: Fara categorie

Comentarii?

Your email address will not be published. Required fields are marked *