image

Diferenta dintre antreprenori si ucenici

Alaltaieri, la Conferinta Nationala a Antreprenorilor, am retrait o senzatie demult uitata. In timpul discursului foarte general si ireal al reprezentantului Ministerului Educatiei, am intervenit facand cunoscut un fapt pe care toata lumea il observa, dar putini il semnaleaza, afirmand ca multi dintre tinerii absolventi de facultati nu stiu sa scrie sau sa compuna o corespondenta.  Atitudinea domnului de la minister pana la interventia mea, mi-a reamintit de stilul clasic al romanului de a baga mizeria sub pres mai degraba decat sa-si curete locul in care sta si sa arunce toata mizeria ce-l inconjoara. Pentru asta, este nevoie sa se accepte ideea ca exista mizerie.

Reactia mea s-a declansat in momentul in care domnul de la minister incerca sa disculpe ministerul pe care il reprezinta pentru faptul ca angajatorii isi manifesta nemultumirea in directii ce nu au legatura directa cu sistemul de educatie nationala, cum ar faptul ca tinerii nu stiu sa lucreze in echipa si altele asemanatoare. Imediat dupa interventia mea, a urmat reactia salii, care s-a manifestat printr-o avalansa de nemultumiri, apropos de cum sunt pregatiti tinerii in ziua de azi si de faptul ca nu pot oferi mai nimic angajatorilor, toata aceasta vina revenind scolii. Intentia noastra a fost sa il ajutam pe domnul de la minister sa inteleaga care sunt problemele reale ale angajatorilor, dar mai ales faptul ca ceea ce semnalase dansul nu are legatura cu realitatea.

Atitudinea mea este de fapt o reminiscenta a comportamentului de antreprenor, cand eram obisnuita sa ma lupt cu toti pentru a-mi crea conditii normale pentru a ma desfasura. Cand m-am trezit in mijlocul a peste 100 de antreprenori, a fost un fel de acasa. Initial nu am perceput asta, dar cand am constientizat reactia salii dupa interventia mea, am inteles ca nu sunt singura. M-am simtit sustinuta, inteleasa si a fost extraordinar. Am fost remarcata si de presa, care mi-a permis sa imi exprim punctul de vedere in doua interviuri, unul la Radio Romania Actualitati si altul in Ziarul Financiar.

De patru ani imi cladesc un nou drum, am revenit in lumea studiilor de master si acum de doctorat. Se intampla uneori in pauze sau inainte de curs sa discut cu colegii tot felul de probleme de care se arata nemultumiti. Ii invat sa isi exprime public punctul de vedere, fara cearta si sa il sustinem toti in fata profesorului. La facultate problemele sunt de organizare, de eficienta timpului, de faptul ca unii profesori nu calca pe la scoala, examenul se apropie si nu se stie cum se va desfasura examenul etc. Cand constat ca nimeni nu are curajul sa deschida gura (colegii mei fiind mult mai tineri, bineinteles) simt nevoia activarii puterii exemplului si ma arunc sa iau cuvantul. Cum m-am obisnuit, acolo vorbesc singura. Si intotodeauna sfarsesc prin a ma certa cu profesorul pentru ca acela nu admite nici in ruptul capului situatia semnalata de mine, iar eu, neavand nici o sustinere din partea colegilor, sunt tratata ca o studenta obraznica, sfarsind intr-o avalansa de jigniri din partea profesorului, acesta maturand  pur si simplu verbal cu mine in fata colegilor muti si speriati. Dupa o astfel de experienta, imi promit mereu ca nu o sa mai repet greseala de a mai deschide gura pentru binele unora, pe care de fapt nu si-l doresc.

Chiar daca remarc ca in timp am crescut in ochii unor colegi de la facultate, care vin si imi spun “te admir pentru curaj!, bravo, esti tare!” ei nu inteleg ca nu ma pot bucura de vorbele lor. In interiorul meu imi e mila de ei. Ma gandesc cu ingrijorare la frustrarile pe care le vor acumula si cum vor refula in alte directii care in final se va resimti in modul lor de lucru cu ceilalti, inclusiv cu propria familie. In sinea lor, ei inteleg ca eu am suportat umilintele din dorinta de a face lucrurile mai eficiente pentru ei. Dar ei nu inteleg ca suport asta pentru a fi un exemplu de curaj si pentru a fi un exemplu de asumare de responsbilitate cu privire la situatia creata. Stiu ca ei inca nu constientizeaza asta, dar mizez pe neuronii lor in oglinda, care vor activa la momentul potrivit procesul constientizarii.

Pe profesori ii cunosc de ani de zile. Au aceleasi obiceiuri. Incerc sa le semnalez ca e cazul sa iasa din rutina pentru binele tuturor, inclusiv al lor, dar ei inteleg ca sunt o razvratita rasfatata, care invit la instigare si care deranjez sistemul care functioneaza bine-merci de ani de zile cu sau fara nemultumirile mele. Profesorii inteleg greu ca reactia mea este pentru a imbunatati ceva. Nu este personala, ci de organizare. Nu este cu rautate, ci cu intentia de a face un bine si profesorilor si studentilor. Cu alte cuvinte le vreau tuturor binele cu forta. Dar pentru a face bine, trag semnal public ca e rau. Ei bine, acea stare de dezvaluire a adevarului e greu de suportat. Si atunci mi se spune ca isterica, nevrotica, ca scoala se face la timpul ei, nu acum, etc etc etc

Cei de pe bancile scolii, colegii mei sunt niste ucenici ai vietii. Ucenicul tace si invata. Ucenicul tace si se supune.Dar si “fura” meserie. Aici imi e speranta. Cine stie, poate tot admirandu-ma unii dintre ei, vor invata ceva si de la mine. Ma las umilita si ma comport demn pentru invataceii care nu au mare lucru de invatat de la scoala. Lectiile oferite de profesori le servesc pe durata scolii, lectia mea le-ar servi tot restul vietii, daca ar intelege asta! A te lupta pentru idei care aduc binele unor oameni, mi se pare un sacrificiu nobil.

Orice schimbare are la baza un conflict intre rau si bine, intre realitate si imaginatie, intre vechi si nou, iar rolul creator al antreprenorului uneori desavarseste procesul. Nu ii iese mereu, dar important e ca nu cedeaza, si continua pana iese bine in locul potrivit. Asa si eu la facultate, dar si la conferinta. Al doilea loc s-a dovedit mai potrivit pentru reactiile mele, iar eu mi-am reamintit ca am fost, sunt si voi ramane un antreprenor, indiferent ce voi face!

Abonează-te la noutăți prin e-mail

Categories: Fara categorie

Comentarii?

Your email address will not be published. Required fields are marked *