IMG_1192

Bună până când?

Profit de apariția articolului scris de mine, care a fost publicat în numărul din mai al revistei Femeia și uite așa îmi reiau ușor-ușor activitatea de pe blog!

Am căutat să mă leg de exemplele la îndemână ale unor persoane pe care le cunosc, fiind vorba despre prietenele mele, dar fără să folosesc numele lor real, pentru a le respecta intimitatea. Obișnuiesc să le spun oamenilor când scriu despre o situație pe care mi-au povestit-o, pentru că eu întotdeauna prezint realitatea, rar scriu din imaginație, urmărind să fiu totodată corectă față de cei care m-au inspirat.

Pentru că spațiul alocat acestui articol era restrâns, teoretic doar o pagină, practic nici aceea nu era întreagă – revista pune mult accent pe prezentare vizuală, de aceea sunt inserate poze, se evidențiază paragrafele, plus alte artificii care ocupă spațiu fizic, dar care o fac atrăgătoare – m-am limitat la doar trei exemple de situații în care femeia dă de la ea până nu mai poate.

Pentru că e blogul meu, m-am gândit să prezint puțin și exemple legate de mine.  Când citeam articolul din revistă, mă întrebam dacă ar fi fost un articol doar despre mine, care din experiențe aș fi împărtășit-o?

E greu și mult de povestit, pentru că din dorința de a fi drăguță cu toată lumea, uneori mi se înfundă și mie de-mi zic că nu e adevărat. Îmi place să cred că sunt un om bun și îmi port cu mândrie educația celor șapte ani de acasă, chiar și atunci când bat obrazul cuiva și îi spun ce mă deranjează. Dacă omul din fața mea e inteligent, va înțelege de ce procedez așa și îmi va rămâne prieten. Dacă nu, asta e!

Am foarte multe exemple de situații în care știu am fost bună, am dat de la mine și până la urmă mi-a părut rău. Mi se întâmpla când eram mai tânără să-mi pară rău, pentru că acum mă consider suficient de înțeleaptă încât am ajuns la concluzia că merită să fiu bună cât să nu uit cumva de mine, postura poate evolua ușor de la faza de bunătate la cea de fraier sau mai pe englezește de ”sucker” și caut mereu cu atenție să rămân la primul stadiu!

”Am încercat experimente de-a lungul vieții, dorind să ofer celor din jur ceea ce credeam că aveau nevoie. Pe principiul ”fraier e cine dă, nu cine cere” am simțit că omul la un moment dat nu mai simte limita. Așa cum este vorba ”azi un ou, mâine un bou, poimâine o casă” la fel e și cu bunătatea asta, lumea o cere tot mai mult, fără să se simtă. Iar dacă am încetat să mai fiu bună, consideră că nu am fost niciodată. Deci, am concluzionat că nu merită să fiu ”prea bună”, ci atât cât să mă simt bine și să nu acumulez frustrare. Cum simt puțină neliniște, dau de știre!

Pot înșira exemple nenumărate:

Aveam un verișor pe care l-am ajutat financiar, oferindu-i bani fără împrumut, să-și pună dantura la punct, ca să sfârșesc prin a fi bârfită doctorului care îl trata, râzând mereu de mine și de familia mea.

Mi s-a întâmplat să ajut oameni care căutau de lucru cu disperare (ziceau ei), îi recomandam ca pe oameni serioși și sfârșeam prin a mă face de râs că eu îmi doream mai mult decât ei să lucreze.

Îmi împărtășeam bucuriile și realizările unor oameni care de fapt se ofticau să le audă. Reacții șocante le-am întâmpinat la lansarea cărții mele din martie 2015, când ”rudele” nu se mai puteau abține și îmi ziceau ”Iarăși? Altă carte? Păi când naiba ai scris, doar cât a trecut de la cea trecută? Acum ne chemi la toate? Nu se poate!”. Interesantă a fost o reacție când una din rudele de prim rang din partea soțului mi-a explicat iritată că nu are nici o obligație față de mine, întrucât nu suntem …. rude. Ulterior am aflat că a apelat la un prieten comun scriitor să îl întrebe dacă nu poate deveni și ea scriitoare.. ca mine…

La prima mea lansare de carte din viața mea, aveam o ”prietenă” pe care o cunoșteam de foarte mulți ani, la care țineam mult, ne-am ajutat reciproc construind în opinia mea o relație frumoasă. În ultimele clipe ale prieteniei, am apărat-o și susținut-o în fața celor care o căutau pentru plata unor datorii. La evenimentul meu plângea, iar eu, naivă fiind am crezut că de emoție pentru mine, dar când am vorbit cu ea mi-am dat seama că am interpretat greșit zicându-mi revoltată ”cum ai reușit să te reinventezi? De unde naiba ți-a venit ideea?”. Apoi treptat a încercat să-mi atragă prietenele, furând tot felul de idei de afaceri ale acestora și folosindu-se de finanțele altora tot din mediul meu. Ca să fie tacâmul complet, într-o zi l-a abordat pe soțul meu pe Facebook, ”turnând” toate secretele pe care i le încredințasem de-a lungul anilor.

La fiecare sfârșit de experiență ziceam că m-am săturat să mai fiu bună, sufeream, plângeam, mă întrebam cum e putință să întâmpin astfel de reacții, după ce i-am ajutat pe toți cât am putut, mi-am pus sufletul pe tavă, le-am oferit ce puteam în acele condiții. A fost greu să pricep că nu toți aveau nevoie de binele meu, că omului când îi este sete îi dai apă și nu pâine.

Apoi am constatat că dacă am fost sinceră, cel de lângă mine nu e obligat să fie la fel. Dacă vreau să ajut, nu trebuie să fiu ajutată. Dacă am succes, nu toată lumea se bucură. Dacă spui cuiva un secret, nu e obligat să rămână la el.

I-am scos ușor pe aceștia din viața mea, dar ulterior am înțeles că merită să le rămân recunoscătoare tuturor pentru că am înțeles la timp lecția binelui făcut, care mi se întoarce nu de la ei, ci de la alții, care nu au nici o obligație față de mine. De când am înțeles circuitul binelui, ador să fiu bună fără a mai avea păreri de rău sau așteptări și împărtășesc cu drag din experiența mea altora, care trec prin aceeași criză a bunătății oferite din preaplinul ființei lor.

Și am mai învățat ceva: că binele e ca la pomană – mai bine primit când este dăruit altora străini!

Abonează-te la noutăți prin e-mail

Categories: Gandul zilei

Comentarii?

Your email address will not be published. Required fields are marked *